Scurtă introducere în tarzanologie

Tarzanologia este studiul specializat care se ocupă cu bogata moştenire a eroului fictiv Tarzan creat de americanul Edgar Rice Burroughs în 1912. Această moştenire cuprinde atât cărţile care-l au ca erou pe Tarzan cât şi produse secundare precum „merchandise”-ul legat de promoţia sa, nenumăratele reviste şi ‘fanzine’ dedicate acestui personaj (la un ultim recensământ din 1997 erau cca. 160), filmele, comics-urile (benzile desenate), afişele, tablourile, frescele, muzeele dedicate lui Tarzan (vezi faimosul ‘templu’ TARZANA), premiile acordate (precum celebrul premiu „Kala” [1]; premiu acordat primatelor fotogenice, din diverse grădini zoologice) şi nu în ultimul rând muzicii, discurilor de patefon care conţin hit-uri cu ‘omul-maimuţă’ (există şi un hit rock & roll francez) şi mai recent site-urile de pe Internet.

P. Lacassin, un tarzanolog francez, crede că atracţia pentru personajul creat de Burroughs este eternă, mai ales astăzi în era revoluţiei tehnologice, din cauza uşurinţei cu care ne putem identifica cu acest om care ar îmbina calităţile ‘bunului salbatec’ cu cele ale ‘omului modern’ într-un tot armonios. El nu deţine ‘super-puteri’ chiar dacă de multe ori se bazează pe instincte sale ‘netocite’ de civilizaţie, nici nu are arme laser, sau „vre-un ‘S’ mare înscris pe piept, venind de pe planeta Krypton” (P. L.).

Influenţa acestui erou, descendent al teoriilor darwiniste ‘pe înţelesul tuturor’ de la sfârşitul secolului al XIX-lea, a fricii de ‘regresiune biologică’ pe scara evoluţiei (a interesului pentru tot ce este ‘arhaic’ şi ‘primitiv’), pentru literatură şi cultura de masă a fost covârşitoare. Chiar dacă în Statele Unite moştenirea literară a lui E. R. Burroughs este văzută ca „patrimoniul american cel mai necunoscut şi ignorat” din cultura americană, există totuşi acolo, şi nu numai acolo, o veneraţie profundă faţă de ‘lumea lui Burroughs’, fie ea situată în Pelucidar (miezul gol al pământului), Barzoon (planeta Marte) sau erele îndepărtate ale pământului, cu milioane de ani în urmă. Burroughs a fost un pionier atât în lumea copyright-ului, a drepturilor de autor, cât şi a lumii ‘produselor derivate’; o ‘invazie’ care de la „Planeta Maimuţelor” şi „Războiul Stelelor” până la „Jurassic Park” (1993) şi „Potter-Mania” (2000) continuă să capete proporţii planetare. Burroughs ar putea fi un fel de ‘Shakespeare al undergroundu-lui american’, apărat ca un totem sacru, astfel că atunci când în Franţa a apărut desenul animat de lung metraj „TARZOON – eroul fără ruşine”, o satiră erotico-pornografică a omului din junglă, au şi început procesle împotriva acestei producţii ‘defaimatoare’.

Să nu uităm însă că filmele şi comics-urile cu Tarzan au fost în fruntea luptei contra cenzurii, promovând nuditatea şi frumuseţea corpului uman ca pe un ideal atletic clasic de forţă şi virilitate, multe actriţe au fost chiar ameninţate cu moarte de organizaţii conservatoare de orientare fundamentalistă creştină, iar partenerei „Jane” a lui Weismuller i se propusese de către studiouri o „casă izolată în San Francisco, în caz că mulţimea ar fi venit să o lapideze”. Nu trebuie să uităm că imaginea unui Tarzan ‘macho’ a promovat o „Jane” neajutorată, care trebuie protejată în faţa rinocerilor şi leilor; victima eternă a circumstanţelor. O anumită etică victoriană cerea ca Tarzan şi Jane să nu poată avea un copil căci ei nu erau căsătoriţi, copilul, atunci când a apărut pentru a forma ‘familia ideală’ a junglei, este un ‘copil găsit’, orfan ca şi tatăl său adoptiv.

Unii vorbesc despre o ‘trădare’ a moştenirii lui Burroughs, niciunul din zecile de filme nu ar fi o adaptare fidelă originalului literar, ca urmare chiar Burroughs înfiinţează propria sa companie de filme pentru a alege un actor potrivit rolului eroului sau. O altă critică adusă ‘adaptărilor’ este crearea unui Tarzan stereotip, analfabet cu o exprimare greoaie, monosilabică, pe când eroul omonim literar este un personaj cultivat, inteligent, poliglot [2]; un fel de „natural gentleman”, care se descurcă tot atât de bine în smoking cât şi în ţinuta sa de ‘loincloth’, atât de familiară.

Nu în ultimul rând Tarzan are o poziţie similară cu cea a mişcării ‘naturiste’ de întoarcere la Mama Natură şi a organizaţiilor pentru protecţia animalelor, el nu omoară nici odată de ‘plăcere’, fiind duşmanul convins al Safari-ului african, el eliberează animalele prizoniere în cuştile europenilor, el însuşi având de multe ori ocazia să le simtă pe pielea sa înjositoarea şi umilitoarea eficacitate. Printre primate Tarzan este o primată, el nu caută cu orice preţ alteritatea faţă de universul lor, fiind o adevărată ‘verigă de legatură’ el este o punte convenabilă între lumi făcându-le parcă mai inteligibile una faţă de cealaltă.

Dar de unde această ‘întoarcere la Africa’, atracţia pentru ‘continentul întunecat’ sinonim cu aventura şi misterul în a doua jumătate a secolului XIX? Amplasarea aventurilor în acest spaţiu geografic, încetul cu încetul, dacă nu chiar de la începuturi, ‘populat’ de imaginarul occidental îşi are tragica sursă în „Scramble for Africa”, celebra ‘cursă’ între puterile coloniale europene pentru supremaţia în Africa. Într-un anume sens victorios a ieşit Imperiul Britanic, reuşind să ‘însângereze’ întreaga Africă cu pete de roşu (culoarea imperială). Nu este o întâmplare că predecesorul direct al lui Tarzan şi a multor alţi eroi ‘de acţiune şi aventură’ este Allan Qatermain creat de Rider Haggard în 1887 alături de pandantul său eroic feminin She. Haggard a fost un scriitor prolific, fost ataşat al administraţiei coloniale în Africa, hrănindu-se cu experienţa sa bogată de călător, el ajunge un adevărat teoretician şi promotor a genului literar ‘lostracetales’ sau al romanului ‘lumilor pierdute sau uitate’.

Părerea mea este însă că nu atât Qatermain „trapper”-ul, „bush-ranger”-ul şi ‘cercetaşul’ ci mai curând companionii săi africani, fie ei Matabele, cafri sau zulu sunt adevăratele modele ale seriei de eroi victorioşi, aceştia sunt adevăraţii aventurieri care alungaţi de propriile lor triburi sau în căutare de aventură îl însoţesc pe un „Old Alan”, deseori şovăielnic, bolnăvicios şi chiar fricos însă ‘împopoţonat’ cu epitete de o savoare locală precum ‘Vulpea Şireată’, care l-ar asocia pe vânătorul alb mai curând cu uneltirile, fiind înzestrat cu o moralitate dubioasă în care se complace.

_______________________

[1] Premiul cu numele de „Kala” poarta numele ‘mamei’ maimuţe a lui Tarzan, nume cu o origine greacă – kalo – însemnând frumuseţe; chipul mamei este întotdeuna un chip ‘frumos’ oricare ar fi criteriile estetice după care l-am judeca; orice s-ar spune despre Burroughs şi „sintaxa aproape inexistentă” a operelor sale (detractorii săi), el a studiat latina şi greaca în facultate.

[2] Tarzan cunoştea mai multe limbi, inclusiv dialecte locale, iar prima limbă cunoscută de el nu este engleza ci franceza, învăţată de la un misionar francez, ‘naufragiat’ în junglă şi salvat de Tarzan.

(Text initially written in 1999 and published in the second volume of the e-book Antologia Virtuală Noesis.)